Mai E Ceva Important ((LINK))
In the 13th century many hitherto unknown passes came into prominence, even some of the easy glacier passes. In the Western and Central Alps there is only one ridge to cross, to which access is gained by a deep-cut valley, though often it would be shorter to cross a second pass in order to reach the plains, e.g. the Montgenèvre, that is most directly reached by the Col du Lautaret; and the Simplon, which is best reached by one of the lower passes over the western portion of the Bernese Oberland chain. On the other hand, in the Eastern Alps, it is generally necessary to cross three distinct ridges between the northern and southern plains, the Central ridge being the highest and most difficult to cross. Thus the passes which crossed a single ridge, and did not involve too great a detour through a long valley of approach, became the most important and the most popular, e.g. the Mont Cenis, the Great St Bernard, the St Gotthard, the Septimer and the Brenner.[3]
Mai E Ceva Important
Vaccination is an important part of preventing severe disease and death for both COVID-19 and influenza. Follow the advice of your local authorities on getting the influenza and COVID-19 vaccines. WHO recommends the influenza vaccine for older individuals, young children, pregnant people, people with underlying health conditions, and health workers.
Dr. Ştefan Tucă: Vine din satisfacţia pacienţilor, care devine cumva şi satisfacţia mea. E foarte important ca pacientul să fie mulţumit după ce tu ai depus eforturile medicale necesare în profesia ta ca să îi rezolvi problema chirurgicală, în cazul meu. Şi nereuşitele tot cu pacienţii se măsoară. Nu există chirurg perfect, nu există medic perfect. Fiecare a avut o nereuşită în viaţa lui, din care a învăţat.
Apoi? Apoi au urmat 5 ani de școală pe care i-am luat un pic prea în serios, după care alți 6 ani pe care mi i-am petrecut pe scenă. Am fost norocoasă. Am jucat mult și am strâns ceva experiență. Am lucrat mult cu mine. Iar acum 4 ani m-am angajat la Teatrul Mic, lucru de care sunt foarte mândră. O iau ca pe o încununare a unor ani plini de muncă și nesomn.
Și cel mai important, de 4 ani lucrez la Teatrul Mic, unde am dus și tava, am cântat cât se muta decorul și am asudat ore întregi cu roluri la care încă lucrez cu fiecare spectacol pe care îl joc.
Teoria schimbării (O. Prochaska și Carlo C. DiClemente) spune că oamenii trec prin mai multe etape atunci când implementează ceva nou în viața lor. Învățarea înseamnă dezvoltare, iar dezvoltarea înseamnă schimbare, prin trecerea de la un stadiu la celălalt.
Țin foarte tare la asta, pentru că e important pentru mine să fiu liber. Și îmi dau seama că liber nu pot să fiu decât în mintea mea și în inima mea. Și atunci trebuie să mă duc acolo, să văd ce-i acolo și să împac ce-i acolo.
Să-ți povestesc acest trip. Eram la o fostă parteneră acasă, Maria, care era pasionată de respirație holotropică, studiase și psihologia îndeaproape. E o persoană foarte deșteaptă, cu care mă simțeam în siguranță. În seara aia avusesem o conversație cu bunică-mea la telefon. A fost foarte calmă discuția, s-a simțit ca ceva foarte rar, cu multă iubire, fără încrâncenare. Era 19 decembrie seara, m-a întrebat când vin, i-am zis că pe 22 și că ne vedem atunci. Și cam asta a fost. Și dup-aia eram anxios. Și Maria mi-a zis: nu vrei să încerci o sesiune de respirație holotropică?
Am mers acasă la Severin rapid, bineînțeles. Când am văzut-o, primul sentiment a fost de eliberare. Și a durat un pic sentimentul ăsta, cât a ținut înmormântarea. Era eliberare pur și simplu, nu era altceva.
Cum s-a văzut chestia asta a fost că, la parastasul propriu-zis, felul în care a stat ea lângă mine a dictat felul în care s-au raportat toți oamenii la mine. Pentru că mi-a ținut spatele, nimeni nu a îndrăznit să gândească de rău sau să zică: aoleu, ce-i și cu ăsta? Doar prin felul în care a stat lângă mine. Atât. Doar prin poziție. Și pentru mama a fost un mare efort ăsta, pentru că a primit și ea educația bunică-mii, care spunea că gura lumii e ceva extraordinar de grav și de complicat și cântărea foarte greu. De multe ori, mai greu decât binele nostru.
După toți anii ăștia, nu mai pot să fiu atât de bun și-atât de răbdător pe cât eram. Dar e ceva sănătos în asta. Pentru că reușesc să-mi pun limite mai bine. Și asta înseamnă că pot să am grijă de mine mai bine. Inclusiv când știu că cineva e într-o suferință extremă și are nevoie de mine. Asta nu reușeam să fac înainte. Răspundeam oricând, oricui, la orice oră, stăteam oricât avea nevoie. Nu existam pentru mine în primul rând.
La un moment dat am fost la prima mea înmormântare a unei persoane trans, Laura, care a fost omorâtă în Italia. Am ajuns acolo și nici măcar pe cruce nu-i stătea numele de Laura. Ne-am dat seama că nimeni altcineva în afară de noi, activiștii, organizațiile, comunitatea, n-o s-o țină în memorie ca Laura. Și să vezi că am strâns peste 1.000 de euro în maxim două zile ca să salvăm o pisică, cu ceva timp în urmă, și aici n-am reușit să strângem 1.000 de euro ca să ajutăm familia s-aducă trupul acasă.
Felie cu felie s-a așezat furia în mine. Aflasem și despre Ioana, care a fost ucisă în Germania. Am încercat să facem ceva, să aflăm mai multe. Nu numai că nu am reușit, dar Poliția a și hărțuit activiștii de acolo că încercau să afle ce s-a întâmplat. Familia oricum a zis că nu are bani să o aducă înapoi. Au înmormântat-o pe acolo. Și în aceeași perioadă am aflat de a treia persoană trans care a murit. O fată de vreo 24 de ani. Și m-am dus la priveghi, în Arad. Și șoc, din nou. Șoc să vezi o fată frumoasă, păr frumos, în costum, în coșciug, cu o poză cu un băiat lângă ea. La fel pe cruce.
Ce s-a întâmplat bun în întâlniri e că autoritățile au înțeles că există oamenii ăștia și că trebuie să facă ceva pentru ei. Și și-au lăsat cumva niște prejudecăți deoparte: cu răzgânditul, cu infractorii. Am făcut recent și o vizită de lucru în Portugalia, care are o procedură administrativă super simplificată pentru recunoașterea juridică a genului din 2018. MAI, la fel, n-a vrut să participe. În Portugalia te duci, depui o cerere la evidența populației, spui că vrei să-ți schimbi genul și numele din acte, după 8 zile vine decizia, după 30 de zile îți schimbă toate actele. Din 2018 și până la sfârșitul lui 2021, au trecut prin această procedură peste 1.000 de persoane și nimeni nu s-a răzgândit.
Tot aflu termeni. Am aflat unul recent, xenogender. Eu deja nu mai am loc pentru etichete însă cred că lucrurile astea trebuie să aibă loc, mai ales pentru generația tânără. Gen Z este generația care va începe cu adevărat să spargă noțiunea de gen. Pentru ei sunt necesare și importante toate aceste denumiri și e absolut OK să existe. Să mai facă. Să inventeze tot ce se poate. Toate steagurile. Pentru că doar așa spargi ceva atât de împământenit, atât de aiurea în societate cum e genul. Așa cum s-a făcut așa se și desface. Că e o invenție. Ca și rasa.
Trebuia să fac lucruri despre care nu știam nimic. Le înțelegeam că sunt importante, dar mi se păreau extraordinar de grele și pentru că nu-mi atrăgeau în niciun fel atenția mi se păreau cu atât mai grele. Acuma, iată, găsesc multe răspunsuri de când știu că am ADHD. Nu foarte mare, să nu mă cac pe mine, dar am, iar medicația mă ajută extrem de mult.
Dacă cineva începe să povestească ceva personal, atenția se mută cu totul. Asta e unealta cea mai la îndemână și cea mai bună de a schimba. Și de-aia zic: vom avea proceduri mai simplificate, mai bune, vom începe să lucrăm și pe partea medicală. Dar nu ne putem opri să ne spunem poveștile, pentru că, dacă ne oprim din asta, ni se va da în cap cu tot cu proceduri în continuare. Ni le vor face guler. Poveștile sunt acțiunile de activism care nu se pot opri niciodată, oricât de bune ar fi legile și oricât de prietenos ar fi statul.
Crește în mine și dorința de a avea o casă. Și de a merge acolo cu oamenii mei aleși. Familia aleasă. E un concept important, cel puțin în comunitatea queer. Pe care îl știu de mult, dar pe care l-am înțeles recent, pe măsură ce am început să mă eliberez și să înțeleg.
Nu știu dacă asta are de-a face cu situația mea ca persoană trans în societatea asta, cred că are, dar cred că are legătură și cu faptul că sunt activist, iar lentila de activist mi-a dat extraordinar de mult de învățat despre mine și despre viață. La fel și experiențele personale și intime, care s-au întâmplat cu sau fără voia mea. Adică cât am avut sau nu control, dar le-am experimentat. Asta e miza mea în tot ce fac. Să găsesc acel sentiment de acasă, să mă găsesc pe mine și să fiu în acord cu mine și împlinit cu mine. Să nu fiu nimeni altcineva, niciunde altundeva, făcând nimic altceva. N-am altă miză pe pământul ăsta.
Cel mai important lucru în această negociere este armonizarea intereselor celor două părți: interese care, până la urmă, sunt aceleași: creșterea business-ului antreprenorului care să își permită să investească apoi mai mult în comunicare și, implicit, să crească businessul agenției de comunicare.
Nu am estimat eu (agenție) bine? Ok, atunci îmi asum asta pentru ce am bătut deja palma, îmi respect promisiunea, pentru că reputația intactă îmi poate aduce mai mult business pe viitor și învăț ceva din modul în care am estimat resursele consumate. Pe viitor fac un contract cu un reality check lunar sau trimestrial, dacă vând resurse.
Andrada Vincze: Am avut o profesoară bună, de care mi-a plăcut, în clasa a X-a sau a XI-a, când se face psihologie la liceu. Și mi-aduc aminte că, atunci când am ieșit campioană europeană, în interviurile pe care le-am dat imediat după Campionat, ziceam că atunci când o să fiu mare vreau să mă fac psiholog. Era un moment în care cariera mea de sportiv era în floare, dar de-atunci aveam în minte că vreau să fac altceva. Și mi-a plăcut psihologia fiindcă mi s-a părut că ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem, să înțelegem cum putem să fim mai buni. De aceea cred că am urmat direcția asta. 041b061a72